Si daca viata nu ne-a tradat – ci ne-a pregatit?

Poate ca nu am fost raniti. Poate ca am fost antrenati.

Multa vreme, psihologia populara ne-a spus ca suntem asa cum suntem "din cauza" a ce ni s-a intamplat. Ca parintii nostri ne-au ranit. Ca prietenii ne-au ranit. Iubitii, iubitele si asa mai departe. Ca nu putem avea relatii echilibrate, incredere in sine sau succes pentru ca ne-au lipsit modele sanatoase, sustinere, iubire, siguranta.

Si da, poate ca chiar a fost dureros. Poate ca nu am fost iubiti asa cum aveam nevoie. Poate ca am fost loviti. Criticati. Neintelesi. Controlati. Neglijati. Poate ca acele experiente ne-au lasat urme.

Dar daca – dintr-o perspectiva mai adanca – exact acele experiente au fost necesare???

Ce-ar fi daca Viata nu s-a impotrivit evolutiei tale – ci a organizat-o? Ce-ar fi daca "viata" a actionat exact asa cum actioneaza in orice proces din univers: il organizeaza pentru maxima evolutie. Oare daca cu mintea noastra de oameni, ne-am uita din afara la un proces evolutiv din natura sau univers ... oare ce am vedea? Oare am percepe etapele intens provocatoare ca si ... sustinere a evolutiei? Sau din prisma perspectivei unice si unilaterale cu care suntem obisnuiti (si care intra by default) am vedea mai degraba ... distrugerea, nesansa, nedreptatea etc?

Lucrez de ceva timp cu o metoda care m-a schimbat: Metoda Demartini. Metoda porneste de la o idee radicala:

Fiecare experienta din viata noastra – oricat de extrema – a venit cu un echilibru intre provocare si sprijin. A fost "on the way", nu "in the way".

La inceput, aceasta idee m-a deranjat. M-a facut sa ma revolt. Cum sa fie "on the way", o copilarie in care am fost minimizata si invalidata? Cum sa fie "evolutiv" un tata aspru, dictatorial, inflexibil, cu care nu te puteai conecta?

Dar apoi, intr-o sesiune profunda de lucru, am simtit ceva ce n-as fi putut gandi, inainte:

Tatal meu nu a fost doar agresor. Nu a fost nici macar, doar tata. Intr-un mod ciudat si nou, percep ca a fost ca un fel de antrenor. Antrenorul acela nemilos pe care nu il impresioneaza starea ta din momentul asta si te impinge constant catre ... Starea aia cu S mare. M-a crescut exact in felul care mi-a permis sa devin cine sunt acum. Nu in ciuda lui, asa cum obisnuiam sa cred – ci datorita lui.

Desigur ca nu a facut asta in mod constient. In mod constient ... doar m-a ranit. Nu am uitat ce a facut. Nu am devenit de acord cu metodele lui. Dar am vazut intreg tabloul. Am simtit ca ceea ce m-a durut m-a si pregatit. Si in felul asta, alte evenimente grele de viata, m-au durut mai putin si am actionat mai mult. Am simtit cu o claritate greu de explicat ca duritatea lui a activat forta mea. Ca lipsa de tandrete m-a impins sa invat iubirea constienta si sa stiu cu claritate ce caut si mai ales ce NU vreau. Ca acel om – in modul lui distorsionat – a fost in slujba mea.

Si totul s-a schimbat. Si nimic nu s-a schimbat, corect? Ba da. Ceva esential s-a schimbat: perspectiva.

Ce se intampla cand schimbam perspectiva?

Nu, nu ne prefacem ca nu a fost dureros. Dar ne eliberam de eticheta de victima. Nu mai traim cu ideea ca "daca parintii mei ar fi fost diferiti, eu as fi fost mai bun." ... "daca s-ar fi intamplat / nu s-ar fi intamplat x lucru, eu as fi putut sa (...), dar cum nu a fost asa si nu am cum sa modific trecutul, asta inseamna ca eu niciodata (...), ca eu sunt condamnata".

Incepem sa vedem ca nu ne-au taiat aripile. Ne-au fortat sa ni le dezvoltam.

Si da, uneori am crescut zburand impotriva vantului. Dar am crescut. Mai ales zburand impotriva vantului.

De ce e atat de periculoasa moralitatea de victima?

Pentru ca ne face sa ne uitam la viata noastra ca la o greseala. Si sa ignoram sau sa minimalizam resursele. Pentru ca ne opreste in loc, in numele unei suferinte trecute. Si mai ales – pentru ca ne ascunde propria stralucire de noi insine.

Cand ne spunem:

"Daca nu s-ar fi intamplat asta... as fi fost altfel."...pierdem contactul cu exact acel „eu” care a stiut sa supravietuiasca. Cu partea care a rezistat, a inteles, a transformat. Si care poate acum sa straluceasca nu in ciuda trecutului, ci pe baza lui.

Adevărul?

Fiecare om a fost modelat de o combinatie de sprijin si provocare. Viata, parintii, contextul – toti au fost parte dintr-un sistem care nu ne-a vrut “fericiti” in sens superficial, ci puternici, reali, vii.

Da, putem onora durerea. Dar si mai important e sa onoram puterea care s-a trezit din ea. Nu pentru a-i ierta pe ceilalti. Ci pentru a nu ne mai abandona pe noi insine.

Intrebare pentru tine:

Ce parte din tine ai putea redescoperi daca ai privi trecutul nu ca o piedica, ci ca un antrenament?